Zidul – metaforă terapeutică
· 2 min de citit
Text preluat. Sursa menționată în articolul original: Bruno Ferrero.
Într-un deșert stâncos trăiau doi pustnici. Găsiseră două grote situate foarte aproape una de cealaltă. După ani și ani de rugăciune și sălbatice renunțări, unul dintre cei doi pustnici era convins că ajunsese la desăvârșire. Celălalt era și el pios, dar totodată bun și înțelegător. El se oprea întotdeauna să vorbească cu puținii pelerini ce veneau acolo, adapostindu-i și hrănindu-i pe aceia care se rătăceau pe acolo sau pe cei care doreau să se ascundă. ”Acesta este timp pierdut pentru meditație și rugăciune” gândea cel dintâi pustnic, căruia nu-i plăceau desele – chiar dacă nu îndelungate – absente ale celui de-al doilea. Pentru a-l face să înțeleagă în mod concret cât este de departe încă de sfințenie, se hotărâ să pună câte o piatră la gură propriei sale grote ori de câte ori celălalt avea să comită vreo greșeală. După câteva luni, în fața grotei sale se înaltă un zid de pietre, cenușiu și sufocant… iar el rămase închis în propria-i peșteră.
Uneori construim ziduri de jur împrejurul inimilor noastre, folosind pentru această pietricelele de zi cu zi ale resentimentelor, ranchiunilor, tăcerilor, problemelor nerezolvate, supărărilor.
Datoria noastră cea mai de seamă este aceea de a împiedică formarea unor astfel de ziduri în jurul inimilor noastre.
…Și mai cu seamă aceea de a încerca să nu devenim “o piatră în plus în zidurile altora “. (Bruno Ferrero)