Datoria fiecaruia
· 2 min de citit
O groaznică secetă cuprinsese un ținut întreg. Iarba mai întâi se îngălbenise și apoi se ofilise cu totul. Tufișirile se uscaseră și copacii își pierduseră seva. Nu cădea din cer niciun strop de ploaie și diminețile veneau una după alta fără să aducă pământului măcar trecătoarea prospețime a picăturilor de rouă. Viețuitoarele mai mici sau mai mari mureau cu miile. Puține erau acelea care aveau forța de a fugi din acel deșert care înghițea totul. Zi după zi, seceta era tot mai grea. Până și rădăcinile adânci înfipte în pământ își pierduseră puterea. Toate fântânile și izvoarele secară. Apa pâraielor și a râurilor scăzuse de tot. Doar o singura floare rămăsese vie, deoarece un izvoraș mai dădea câțiva stropi de apă. Izvorul însă era disperat și spunea: – Totul este arid, secat și pe moarte. Și eu nu pot să fac nimic. Ce noimă au cei doi stropi de apă pe care îi dau? Prin apropiere era însă un bătrân copac puternic. Copacul asculta plânsetul izvorașului și el, îi spuse micuțului: – Nimeni nu așteaptă ca tu să înverzești iar întregul deșert. Datoria ta este să ții în viață aceea floare. Atâta doar… Cu toții suntem respensabili pentru o floare. Uităm însă prea adesea de ea și ne plângem de tot ceea ce nu izbutim să facem!